Breakdown la Claudia

M-am trezit de parcă dormisem superficial, păsările ciripeau în fața geamului meu. Am tras un colț de perdea, “N-am chef acum”, le-am spus. Au tăcut.

M-am dezbrăcat și am mers în bucătărie să îmi fac o cafea. Am băut-o așteptând să mi se facă răcoare, după care m-am îmbrăcat și m-am așezat la birou. M-am uitat pe geam la păsări, erau tot tăcute. “De acuma faceți ce vreți”, le-am spus și m-am apucat de treabă.

După câteva ore am mers până la Claudia după pâine. M-am pus la coadă după doi bărbați, iar la tejghea servea o femeie zâmbind.

“O pâine cu chimen și un croissant cu ciocolată, te rog”, cere primul domn de la rând. Doamna le-a așezat în pungi de hârtie și i le-a înmânat.
“Poftiți, 32 de lei. Cu cardul?” Domnul și-a apropiat cardul de POS. “Zice ‘fonduri insuficiente’...”
“A! Mersi că mi-ai zis”, a răspuns domnul. “Hai să încercăm iar.” A apropiat iarăși și a mers. “Mersi, salut!”

Domnul din fața mea stătea drept și cu mâinile încleștate. Când primul a ieșit din brutărie, și-a ridicat brațele spre cer și a izbucnit:
“Cum, cum își permite să vorbească așa cu o femeie? Niciodată, dar niciodată nu se cuvine! Cu o femeie vorbești cu respect!”
Ne-am întors amândouă privirile spre el.
“Cum să vă tutuiască? O femeie merită respect!”, își împreuna degetele când spunea “femeie”.
“Sunt obișnuită...”, a zis doamna.
“Nu! Așa ceva nu! Îmi repugnă! Îmi repugnă!”, a urlat zguduind toată încăperea.
“Este în regulă, zău. Cu ce să vă servesc?”
“Un espresso dublu, vă rog, vă rog! Vedeți? Nu e greu. Asta e problema cu țara asta! Dacă nu respectăm femeile, nu respectăm nimic!”, a continuat cu o voce puternică de bariton.

Mi-am mutat privirea de la el spre doamnă și am văzut că i se umeziseră ochii. Luată prin surprindere, m-am trezit că lăcrimam. Doamna s-a uitat la mine și a început să plângă în toată regula. Am început și eu.
“Poftiți espresso-ul dublu”, a zis cu lacrimi mari curgându-i pe obraji.
“Na, uitați ce v-a făcut imbecilul”, a zis bărbatul dând din cap.

Mi se înfundase nasul de la plâns și mi-am luat un șervețel de pe vitrină. Până în momentul acela domnul nu păruse conștient de mine.
“Stați așa, vă recunosc pe dumneavoastră, oare de unde?”
“Eu? Nu știu, nu prea am făcut nimic”, am răspuns după ce mi-am suflat nasul.
“Ba, vă rețin de undeva. Nu de la televizor, nu? Ah, îmi amintesc! V-ați împiedicat aici mai jos pe Brâncuși zilele trecute, nu-i așa?”
“Da, tot ce se poate. Am niște pantofi cărora li se desface talpa.”
“Da, da, așa e, v-am văzut! În regulă, vă mulțumesc pentru espresso și o zi frumoasă vă doresc!”
“La fel”, am zis amândouă lungit.

“Eu voiam o pâine”, îi zic doamnei, “dar nu știu, parcă nu mai are sens. A venit primăvara, păsările ciripesc, ce să mai fac acum cu pâinea? Mai bine mă duc să caut altceva, ceva mai potrivit.”
“Da, te înțeleg”, mi-a răspuns dând din cap încet. “Du-te și caută altceva.”
“Da, asta am să fac!”
“Succes!”, mi-a spus duios în timp ce-și ștergea obrajii cu mâneca.
Am ridicat mâna în semn de salut și am deschis ușa. Lumina de afară inunda podeaua de lemn.
“O las deschisă”, am zis și am pășit afară.