CTP party 2

Partea 2 din 2

Eram acasă, îmi petreceam ziua similar cu restul zilelor din ultima vreme. Ascultam cum curge apa prin țevi și încercam să îmi dau seama dacă mai jos pe țeavă sună altfel decât mai sus. Mă mutam dintr-o cameră în alta, parcă jos se auzea mai tare, sau era invers? Obosisem, voiam să iau o pauză.

Am deschis ușa de la balcon și m-am întins pe canapea. Soarele rece inunda camera și făcea parchetul să strălucească. O muscă a intrat în cameră. Mă uitam după ea, când era mai departe, zumzăitul era relaxant, dar când se apropia, devenea enervant. “Hm”, îmi ziceam, “interesant”.

Aproape ațipeam, când îmi sună oribil de tare telefonul uitat, nu știu de ce, cu sonorul pornit.

— Álo, am răspuns ca la Baia Mare, punând accentul pe “a”.
— Bună ziua Anca, de la dispecerat vă sun, în legătură cu petrecerea CTP și cererea dumneavoastră pentru Oasis.
— Ascult.
— Nu avem vești bune pentru dumneavoastră.

Mi-am ținut respirația și am luat loc.

— Am discutat cu domnii de la Oasis și s-au enervat că sunt invitați la Cluj - aparent nici nu știau că există orașul acesta, la petrecere de controlori și șoferi de autobuz - aparent ei nu circulă cu transportul în comun și nu îi interesează de compania noastră de transport.
— Să înțeleg că au refuzat?
— Vedeți, nu tocmai. De fapt, s-au enervat atât de tare că cineva s-a gândit că ar putea veni, încât au decis să țină concertul, dar dumneavoastră să nu aveți acces sub nicio formă la eveniment.
— Poftim? Deci vin?
— Da, și o fac chiar gratuit, deci pentru noi iese foarte bine cu doamnele de la contabilitate. Au spus că să nici nu vă gândiți să intrați cumva pe ascuns, că o să vedeți dumneavoastră atunci.
— O să văd eu? Ce-i cu oamenii ăștia, mă amenință?
— Eu zic să nu o priviți ca pe o amenințare, ci mai degrabă ca pe niște reguli clare și bine stabilite.
— No...
— Da, nici noi nu ne așteptam la asta. Vă dați seama ce fericiți sunt controlorii și șoferii și restul angajaților de aici. Și din câte am înțeles, frații Gallagher chiar se înțeleg mai bine acum, uniți de furia pentru dumneavoastră.
— Ce să zic, mă bucur că i-am ajutat.
— Îmi pare rău.
— Ce să facem, asta este, distracție faină, am spus și am închis.

Mi-am pus telefonul pe silențios și acum că nu mai eram atentă la conversație, auzeam din nou musca. Dădea în geam cu toată puterea, cu tot corpul, cu toate că nu departe era ușa deschisă a balconului.

Mi-am amintit că eram la final de școala generală când am descoperit că pot controla muștele cu puterea minții. Pe atunci credeam că toată lumea poate face asta. De obicei mă foloseam de puterea aceasta ca să le scot afară din cameră. Sau, o dată, am folosit-o ca să o deranjez pe Cardoș, profesoara de geografie, când urla la noi în timpul orei. De data aceasta, am vrut să încerc ceva nou. Am închis ușa de la balcon și am scos vinilul cu Bolero-ul lui Ravel. “Zum” făcea musca pe ritm cu flautul, “zu-zu-zum”, iar sunetul apei prin țevi aducea un element de ancorare.

Fiecare cu petrecerea lui.