Palermoo

Am intrat în Palermo pe un drum lung și prăfuit, care se întindea de-a lungul coastei. De-o parte și de alta erau clădiri decolorate și joase, în nuanțe de bej și roz murdar. Drumul era larg, traficul lejer, strigam ocazional “Mașinile put!” după ce mă depășea câte-o coajă.

John pedala încet și constant la câțiva metri în fața mea. Cânta, dar nu reușeam să disting decât “Palermoo”. “Cât e de talentat”, zâmbeam auzindu-i vocea liberă și calmă.

Am făcut stânga și am intrat în orașul vechi. Totul s-a schimbat brusc - arhitectură veche și frumoasă, drumuri pavate cu pietre mari, cafenele. Am băut espresso, am împărțit un cannolo și am continuat pe drumul de coastă spre ceruri largi și munți pietroși și uscați, lăsând orașul zgomotos în urmă.

După o săptămână eram înapoi în Palermo, de data aceasta singură. Aveam bilet pentru un vas care pornea noaptea aceea spre Napoli - primul pas din întoarcerea spre Cluj.
Aveam o zi întreagă în oraș. Nu eram turist, nu mă interesa să vizitez. Eram un călător care trebuia să se pregătească să nu mai fie călător.
Mergeam lent prin oraș, fredonând pentru mine “Palermoo, ah Palermo”.
Îmi fusese frică să pornesc, acum îmi era frică să mă întorc?
“Palermo... aahhh”, am expirat prelung.

“Hai signorina să îți dau un Maradona Spritz”, strigă un vânzător stradal și-mi arată un poster cu o băutură de un albastru electric.
“Ce Spritz? Maradona?”
“Da, hai să îți fac unu! De unde ești? Ce faci la Palermo?”
“Ăh nu nu vreau...”, răspund confuză. “Ce fac în Palermo? Plec spre casă...” În jur oamenii se distrau zgomotos bând din băuturi în culori ciudate. Am plecat de acolo și m-am întors la locul în care împărțisem cannolo-ul. “Ahhh”, expiram rotunjindu-mi buzele. Cine eram după ce îmi dădeam jos casca de ciclist?

M-am așezat la un pahar de vin așteptând să treacă timpul.
“De unde ești?”, m-au întrebat prietenoși oamenii de la terasa.
“Ăh... România?”, încercam să par normală și să zâmbesc.
“Prima dată în Palermo?”
“Nu, tot ajung aici...”

Se lăsase întunericul, am urcat pe bicicletă și am pornit spre port pe străzi mici și întunecate. Auzeam sunetele orașului ca de după un perete gros.
“Acesta merge la Napoli?”, am întrebat un angajat la intrarea într-un vapor imens și ruginit, iluminat de neoane reci. Camioane și mașini intrau pe lângă mine.
“Da, cu bicicleta acolo”, mi-a arătat spre o ușă mică.

Am intrat pe ușa mică într-o cameră tehnică și mi-am prins bicicleta cu niște lanțuri metalice. Motorul suna zgomotos, era foarte cald și mirosea greu a carburant. Nu era un loc destinat bicicletelor.
“Sigur la Napoli merge?” am întrebat un alt angajat.
“Napoli, da.”

Am urcat la ultimul etaj și am ieșit afară pe pupă. Ne îndepărtam de oraș, “Palermo...”, șopteam privind luminile orașului devenind tot mai mici.

Dimineața m-am întors afară, soarele urca deasupra mării. Oamenii beau cafele și fumau. Ne apropiam de continent, în stânga se contura forma vulcanului, iar în față începea să se distingă orașul negricios.

“Napoli, Napoliii”, ziceam degeaba.