Stâlpul

Dimineață m-am dus la Mega ca să îmi cumpăr cartofi. Pe drum înapoi, mă salută un tip. Nu-mi era cunoscut, dar l-am salutat înapoi. El continuă:
“Sâmbătă mă duc în vizită la Florin, m-a invitat la cină!”, îmi spune mândru.
“Ce drăguț!” Nu cunosc vreun Florin. “De altfel, cum mai merge?”, întreb politicoasă.
“Nu suport vremea asta, mă deprimă, n-am chef de nimic!” Mă întrebam dacă mă confundă sau doar voia să vorbească cu cineva. Cine știe, nu conta.
“Ce ai acolo, cartofi? Eu sunt alergic.”
“Zău? Nici nu știam că se poate.”
“Cum să nu, la orice poți să fii alergic. O zi frumoasă!”

L-am salutat și mi-am continuat drumul spre casă. Aproape de bloc, văd doi bărbați foarte înalți care schimbau becurile stradale de pe stâlpi. Mă uitam în sus la ei cu capul dat pe spate.

“Salut, ce faci, hai sus!”, strigă amândoi deodată.
“Vreau, dar nu am cum să ajung, sunteți la 10 metri sau cât!”
“Așa mult pare? Nu e chiar atât. Te ajutăm noi să urci!”, spune unul dintre ei și își întinde mâna în jos, mă cuprinde pe după brâu și mă trage încet în sus. “Salut”, îmi spune și mă așază lângă ei.
“Salut, ce frumos se vede strada de aici! Uite că mi se vede și balconul, e acela cu tabloul!”, am arătat cu degetul. “Oare unde aș putea să-mi pun cartofii?”
“Uite aici”, i-a luat unul dintre ei și i-a agățat pe după bec să atârne de toartă.
“O, perfect! Parcă la pungă s-a gândit designerul stâlpului.”
“Haha, cine știe, cine știe!”, au râs amândoi. “Vrei niște cafea?”
“O, da!” Au scos un termos și cănițe de inox dintr-o sacoșă și mi-au turnat cafea. Și-au turnat și lor și am stat o vreme în liniște uitându-ne în zare și bălăngănindu-ne picioarele. Era ceață și ploua ușor.

“Ce relaxantă e vremea asta”, a spus unul dintre ei, stropi mici de apă scurgându-se pe frunte.
“Daa, și mie îmi place”, i-am răspuns. Părul ud îmi era turtit de cap, apa mi se scurgea pe sub haine. Am mai stat în liniște.
“Multă lume s-a împiedicat aici de când s-a ars becul ăsta. Și cu gheața din ultima vreme, îți dai seama...”
“Chiar, ați salvat cartierul!”
“Haha, e doar jobul nostru.”
“Sunteți angajați la primărie?”
“Chiar vrei să știi?”
“Nu, am zis doar așa. Ok, eu aș merge acasă să gătesc cartofii.”
“Cum îi faci?”
“Cu sare, poate și niște piper.”
“Delicios, delicios!”, au zis amândoi și m-au lăsat ușor în jos cu brațul.

Am urcat în apartament, am spălat cartofii și i-am pus la fiert. Când au fost gata, am mers în balcon și am văzut că cei doi erau tot pe stâlp.

“Hei! Ce faceți?”, am strigat.
“Da uite, numărăm ciorile.” Era momentul din zi când ciorile mergeau spre Mănăștur.
“Nu vreți câte un cartof?”
“Ba cum să nu!” Le-am aruncat câte unul la fiecare și am rămas pe balcon până am terminat de mâncat. “A fost excelent, te pricepi!”
“Cu drag, bine că nu sunteți alergici!”
“Ce?”
“Nimic, seară frumoasă”, ne-am făcut cu mâna și am intrat în casă.

Se lăsase noaptea. Am ieșit pe balcon să mă uit după cei doi, dar stâlpul era gol și ilumina cald strada.